Băi. Am și eu un stres. Aud prea mulți de “aoleu” și “vai de mine” și zău că mă irită.
Când eram prin liceu ziceam că-i ok. E haos cu hormonii în perioada aia și e oarecum normal să ți se pare că-ți pică numai ție toate-n cap, că scopul tău pe lumea asta este să suferi constant. Practic, intră în fișa ta de post în calitate de puber să strâmbi din nas și să te văicărești la orice s-ar întâmpla. Înțeleg.
Dar ce-i cu atitudinea asta de la 20 în sus? Chiar se-așteaptă lumea să fie toate numa’ lapte și miere, să meargă treaba șnur și să nu ceară nimeni nimic de la noi? Să fim serioși. Ar fi cazul să ne asumăm niște responsabilități. Să lăsăm de-o parte ideea că se așteaptă din partea noastră lucruri imposibile și să ne preocupe mai tare cum să rezolvăm situația decât cum să punem în cuvinte cât mai intimidante corvoada cu care ne-am pricopsit.
Gata cu miorlăielile, cu “programul meu e mai încărcat decât al tău!”, cu “profesorul ăla nu se gândește că suntem și noi niște bieți studenți” și cu “în țara asta nu avem niciun viitor” (altă frustrare personală, dar o lăsăm pentru mai târziu). Hai să fim băieți serioși, să ne punem pe treabă și să vezi cum ne merge bine. Pe cuvânt de cercetaș!
Și ca să închei frumos momentul în care mă plâng de toate cele, trag concluzia-n vizual. Luați aminte.
P.S. Acum îmi dau seama câte sinonime avem în draga limbă română pentru această acțiune. De parcă verbul “a se chinui” ne reprezintă numa’ bine. Trist.
